Străbunicul lui Gheorghe a Cârcotaşului ajunsese, venind nu se ştie prea bine de unde, în satul de la poalele muntelui pentru a-şi căuta un rost şi un trai mai bun. Nimerise într-un loc cu oameni primitori, aşezaţi şi cu frică de Dumnezeu, a căror strângere de mână era fermă şi a căror privire era sfredelitoare în ochii celui pe care-l întâlneau, căutându-i parcă sufletul. Oamenii acestui ţinut erau truditori ai pământului sau crescători de animale, care cunoşteau şi respectau rânduielile de nimeni impuse. Aşa le-au fost lăsate şi aşa le duceau mai departe. Făceau schimb de produse între ei, iar cu ceea ce le prisosea se duceau în oraş la târg pentru a-şi procura cele de trebuinţă, dar, îşi procurau doar pe acelea pe care nu le găseau în satul lor. Astfel oamenii erau cu toţii mulţumiţi. În locul acela se trăia îndestulător şi fiecare trăia din munca lui. E drept că unii aveau mai mult, casele lor erau mai „răsărite”, iar alţii aveau mai puţin. Fiecare, însă, avea atât cât muncea. Căci şi în acel sat, ca peste tot în lume, unii erau mai harnici iar alţii mai delăsători şi leneşi, doar că pe atunci buna cuviinţă şi ruşinea erau cele care guvernau în acest ţinut.
Nu bănuiau bieţii oameni că liniştea le va fi tulburată, iar rostul şi obiceiurile date peste cap, nu peste mult timp.
Ajungând pe aceste locuri, (ca un om de bine credeau sătenii) Veneticul- cum îl porecliseră, avea să aducă cu el gânduri şi vorbe ticăloase, murdare. Când venise, oamenii l-au primit în sânul comunităţii lor fără multe întrebări. Gândind că nu de bine
şi-a părăsit părinţii şi vatra străbună. Acesta la început a lucrat pe la sătenii mai răsăriţi, părând a fi bucuros de primire şi dornic a respecta legile nescrise ale acelei comunităţi. Apoi, cu timpul, văzând că nu mai pleacă, oamenii l-au ajutat să-şi ridice o casă pe un petic de pământ pe care-l cumpărase din simbria primită. L-au ajutat să-şi facă un rost, mai ales când au văzut că se pregăteşte de însurătoare cu una dintre fetele locului. Câţiva ani, veneticul a respectat legile nescrise ale acelui loc de adopţie. Dar, mai târziu, când a prins cheag şi-au început să-i vină pe lume şi să-i crească copiii, treptat şi-a amintit de locul de unde venise şi, parcă rostul şi legile acelor oameni nu-i mai păreau tocmai bune. Îşi pusese în gând să le schimbe după bunul plac. A început prin a nu mai ţine cont de hotărârile, în ce priveşte recoltele şi produsele, luate şi respectate tacit de întreaga comunitate. Cutreiera satele din jur pentru a obţine mai mult pe produsele sale, dar şi pentru a-şi procura cele de trebuinţă. Motivând că este munca lui şi face ce vrea, că el ştie mai bine şi că a văzut el că se poate trăi şi mai uşor prin locurile pe unde a umblat.
Nimic rău în asta, doar că, treptat a început să defăimeze produsele vecinilor şi a comunităţii şi a început să le laude pe cele aduse de aiurea. Gândul lui era la câştigul propriu, şi să lase munca grea a câmpului ca să se ocupe de schimbul de produse. Pentru asta i-a atras de partea lui şi, şi i-a făcut aliaţi pe cei mai slabi de înger şi mai leneşi oameni ai locului. Promiţându-le un câştig mult mai mare şi produse mult mai bune decât ar obţine de la cei din sat. Nefiind legat de acea glie, nici de pământul unde se aciuase, necunoscându-i tainele şi nici legământul sacru pătruns în sânge odată cu laptele supt din ţâţa mamei, Veneticul devenise din ce în ce mai nemulţumit de obiceiurile şi practicile acelui sat. A început să critice în gând, apoi şoptit celor apropiaţi, crescându-şi copiii în acel spirit de nemulţumire. Sătenii la început au încercat să-l ruşineze, neştiind că acesta nu cunoaşte ruşinea fiind crescut cine ştie pe unde şi cum. Cu vremea au început să-l ocolească, marginalizându-l. A murit neplâns. Degeaba. Căci deja adusese şi însămânţase vrajba ce prevestea zorii lăcomiei şi al nemulţumirii ce aveau să aducă sărăcie în acel loc.
Veneticul îşi lăsase îndârjita nemulţumire moştenire copiilor săi care o preluaseră şi o transformaseră într-o mai mare şi mai îndârjită nemulţumire generală. Cu timpul, gura satului a început să nu le mai spună a Veneticului, poreclindu-l pe tatăl lui Gheorghe, Cârcotaşul.