Memorii – o viață ca un vis urât (2)


	Gândurile nerostite despre miasmele grele ale vieții în comunism se rostogolesc, îndemnându-mă să le aștern în cuvinte scrise, chiar dacă vor rămâne necitite. Știu doar că trebuie să simt fiecare cuvânt, fiecare literă  așa cum am simțit în anii aceia gri ai tinereții mele. Au fost ani în care mă simțeam prinsă, nu doar eu, ca într-o pânză de păianjen, prinsă între invizibile corzi cleioase și nu prea aveam speranțe că vom scăpa vreodată din captivitatea țesăturii invizibile, dar atât de apăsătoare. Trăiam într-o lume adormită, resemnată și temătoare, cu privirea goală. Orizontul așteptărilor noastre era atât de limitat. Parcursul vieții fiindu-ne cumva trasat, între anumite limite. Viitorul fiindu-ne predefinit, nu eram decât niște bieți șoareci albi, într-un labirint dintr-un laborator uriaș, testați și supravegheați. Trebuia doar să parcurgem labirintul, să alegem o cale sau alta. Tu ca tânăr în acei ani, puteai doar alege să rămâi sau să te integrezi ,,țărănimii patriei”, ,,eroicii clase muncitoare” ori ,, intelectualității patriei”.  Însă alegerea, de cele mai multe ori, în cele mai multe cazuri, nu depindea de tine decât într-o mică măsură, deși ți se împuia capul cu lozinci. Porneai în viață plin de elan și idealuri, cu impresia că poți „răsturna munții”, cu bagajul plin de teorie. Însă se întâmpla destul de repede să descoperi că totul se reducea la încrengătura de interese. Și nu puteai face nimic pentru a-ți salva idealurile. Ți se spunea „ Mai ai de învățat! Lasă lumea așa cum este să-și urmeze cursul! Pleacă capul și taci!” 
	Fiind tineri și prea fragili, neavând suficientă încredere în noi, urmăream himerica fericire viitoare, cei mai mulți dintre noi își pierdeau entuziasmul, uitându-și destul de curând idealurile își găseau false satisfacții: un serviciu cu un salariu bun, primeai o casă și sperai că într-o zi vei avea și o mașină... 
Eram păpuși de cârpe manipulate de păpușari. Nu mi-a trebuit o viață ca să realizez că nu suntem altceva decât rotițe într-un imens angrenaj. Rotițe care puteau fi înlocuite cu ușurință oricând.
Totul, absolut totul, era o mascaradă sinistră de care puțini au fost conștienți. Sau voiau să fie conștienți. Marea majoritate se mulțumeau cu ceea ce li se spunea. Nu se întrebau, nu puneau întrebări și nici nu îndrăzneau să aibă opinii ca să nu-și complice viața sau șă-și compromită viitorul. Era mult mai comod să adopți ,,limbajul de lemn”, să-ți construiești viitorul după tiparul croit de cei care voiau cu orice preț ,,formarea omului nou”, subjugat, obedient, patriotard. 
Odată însușite aceste ,,calități”, și dacă mai și aveai pe cineva acolo unde trebuia, puteai fi sigur că vei reuși să ajungi acolo unde ți-ai propus și ți-ai dorit (în limitele impuse de acea vreme, firește). 
	De dragul adevărului trebuie să spun că au existat în acea vreme destui oameni onești care din naivitate, sau din comoditate, au crezut cu tărie în binele comun. Au crezut în comuniști și în ideologia lor, în interesul de fațadă arătat față de oameni, de tradiții, cultură, etc. 
Au existat destui oameni de valoare certă,  în toate straturile sociale, deși atunci se spunea că nu există clase și straturi sociale, ci doar prestigiul unei profesii sau ocupații, că toată lumea este egală. Oameni care au ajutat și au făcut bine celor din jur fără a se gândi la un câștig, dar aceștia de obicei rămâneau într-un con de umbră, tăcuți și modești, nefiind pe placul multora, erau suspectați și de multe ori erau urmăriți și umiliți. Devenind de multe ori batjocura colegilor, vecinilor, etc. Pentru că în acei ani oamenii deștepți și verticali, nu erau plăcuți. 
	Știu că destul de mulți, mulți dintre aceia care au trăit în acei ani, ar putea să mă contrazică, dacă vor citi aceste rânduri. Ar putea să spună că au primit case, au primit un loc de muncă, aveau siguranța zilei de mâine. Iar tineretul era cuminte, studios și respectuos.
Așa este. Dar am să le iau pe rând și voi scrie exact ceea ce îmi amintesc. Și îmi amintesc foarte bine, pentru că le-am trăit, le-am simțit și m-a durut chiar dacă în anumite situații nu era vorba de mine. Era vorba de oameni pe care îi cunoșteam și le cunoșteam disperarea reală, nu închipuită, ori prefăcătorie mârșavă și nu puteam face altceva decât să-i ascult, pentru că nu mă puteam ajuta pe mine, nicidecum să-i ajut pe alții.
	Cum spusesem mai sus, așa era, primeai casă, nu trebuia să economisești ca să-ți construiești ori să-ți cumperi. Simțul proprietății a fost aproape anihilat. Independența financiară și economică individuală a fost șubrezită. Când s-a instaurat comunismul, proprietarii trebuiau să dispară și totul să fie a tuturor și a nimănui. O utopie căreia mulți i-au căzut în plasă. În felul acesta românul a devenit dependent de stat și la mâna autorităților, foarte ușor de controlat și, paradoxal, de motivat în acțiunile sale.
	Primeai locuință. De fapt primeai un apartament într-un bloc, sau o casă confiscată și naționalizată, cu chirie de la stat. Dar apartamentul ori casa, așa ca multe altele, le obțineai după o lungă așteptare. 
	Orice demers începea cu o cerere către conducerea unității la care lucrai. Apoi așteptai să vezi dacă ți se aprobă sau nu. Cererea era supusă dezbaterii comitetului oamenilor muncii, a sindicatului și comitetului de partid din unitate. Îți era disecată viața, traiectoria profesională, familia, conduita la locul de muncă, relațiile cu colegii și alte bazaconii. Pentru orice ,,beneficiu” treceai printr-o serie de ploconeli și umilințe. Pentru unii, probabil, a fost dintotdeauna un mod de viață. Pentru alții devenise a doua lor natură plecatul capului, lingușirea și faptul că nu simțeau umilința la care erau supuși. 
Dacă nu aveai norocul să ai cunoștințe, pile și relații, însă aveai referințe bune de la șefi, de la secretarul de partid și celelalte comisii și comitete, (adică, dacă nu aveai ,,bube” în cap, ori altfel de ,,bube”) ți se spunea că cererea ți-a fost aprobată și ai fost trecut pe lista de așteptare. Așteptare care putea dura ani buni, fie că ai refuzat o locuință care ți-a fost repartizată, poate într-o zonă unde nu voiai să te muți ori nu corespundea nevoilor tale, sau pur și simplu că nu ai dus ploconul ,,cuvenit” celui care se ocupa la nivel de unitate de fondul de locuințe, erai mereu sărit pe listă pentru că, mereu apăreau alții cu o situație mai ,,grea și mai disperată” decât a ta. Și în tot acel timp, tu trebuia să mulțumești partidului și „conducătorului iubit” pentru viața plină de bunăstare și împliniri... chiar dacă locuiai la prieteni sau la rude, înghesuit. Ori într-o cameră de doar câțiva metri pătrați, cu acces limitat la bucătărie și baie, cameră luată cu chirie, unde locuiai împreună cu familia și copiii celui care te-a primit în casa lui în schimbul unei chirii substanțiale. Ne prea aveai ce face, așteptai. Și când venea ziua să fii anunțat că ți-a fost repartizată o locuință, nici nu mai conta cum arată sau în ce zonă este, te bucurai că a dat norocul și peste tine.

06.11.2021

Despre Lia

despre mine las să spună alţii... sunt doar un boţ de lut cu ochi... cu bune şi rele... fiinţez.
Acest articol a fost publicat în LITERATURĂ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s